Don't take my sunshine away

Mi-a fost intotdeauna frica sa ma gandesc la oceanul de persoane prin care trec in fiecare zi. Sunt prea multe vieti care trec pe langa mine, si toate sunt pline de tragism atat de adesea trait cu inconstienta. Frica aceasta o cunosc prea bine. Flo zicea ca a trecut dincolo de ea, ceea ce ii permite sa vada lumea cu alti ochi, si nu il pot contrazice, pentru ca exista momente in care cunosc si eu acea perspectiva. Insa frica de insingurare ma face sa ma intorc inapoi de fiecare data.

Nu exista nimeni care sa poata patrunde prin tine si sa te vada. Insa exista atatia oameni care ar vrea sa o poata face. Cred ca acest sentiment este suficient pentru a spune ca te simti apropiat de un om. Cred ca aceasta dorinta de a fi "celalalt" doar pentru a putea intelege in felul lui sau al ei este singura definitie fezabila ce i se poate da iubirii unui om.

Ea imi stia anumite probleme pe care le aveam, pentru ca statea in fata mea, la distanta de cativa pasi, mancand linistita impreuna cu prietenul ei. Stiu ca a ascultat o parte din problemele mele, pe care mama mi le insira ca pe-un rand de matanii, si ca a vrut la un moment dat sa-i spuna si lui. Avea in ea un mod frumos si natural de a-si arata frumusetea. O priveam si stiam imediat ca radia dinauntru, ca frumusetea fizica si interioara era pentru ea un mod de viata simplu si elegant, la care nu putea renunta, tocmai pentru ca era profund autentic. Imi placea felul in care statea, privind mici detalii din lumea din jurul nostru; imi placea cum parul castaniu se aseza mereu perfect, oricum si-ar fi intors capul. Era prins usor la spate si cobora pana dupa gat.

Era intr-adevar foarte interesanta. Chipul era aproape oval, aproape rotund, cu trasaturi compacte, aproape bine definite, aproape sterse. Nu mi-am permis sa o privesc, iar ea avea alta treaba, desigur. Insa atunci cand mi-a auzit problemele, mi-a vazut probabil expresia aceea pe care o am mai mereu, cea care ma arunca intotdeauna intr-una din depresiile incontrolabile. Atunci ne-am incrucisat privirile, dar numai pentru putin timp - era totusi cu cineva si mi-a placut modul in care s-a purtat apoi cu el, desi nu era prea vorbaret. Stiam ca o ascultase pe mama insirand necazurile pe sfoara, stiam ca fiecare dintre ele mi se vedea pe fata, si mi-a placut atunci ca si ea stia. Nu pot sa empatizez decar foarte rar cu cineva care este trist, insa ea a putut, si m-am simtit imbratisat de o privire. Nu era o privire vesela, nu erau ochi fericiti, ci ochi poate la fel ca ai mei, care stiau ce inseamna. E foarte ciudat, nu ma gandeam ca asa ceva exista.

E greu sa cunosti o persoana, impreuna cu suferintele ei. Sunt doar cateva pe lumea asta care mi-ar putea oferi o astfel de privire...